Cupa Africii pe Naţiuni

1 comentariu

Trofeul Cupei Africii pe Naţiuni

Cupa Africii pe Naţiuni sau Cupa Naţiunilor Africii este cel mai important eveniment fotbalistic al continentului, Este locul in care superstarurile fotbalului african si anonimii dornici de afirmare işi unesc talentul şi voinţa în una dintre cele mai spectaculoare şi imprevizibile competiţii fotbalistice de pe glob.

Turneul este organizat de Confederația Africană de Fotbal (C.A.F.), iar prima ediție a avut loc în 1957 şi-a fost organizată de Sudan. Începând cu anul 1968, a fost organizată la fiecare doi ani, iar din 1992, câştigătoarea ia parte la Cupa Confederaţiilor.

Originile Cupei Africii datează din iunie 1956, când a fost propusă crearea Confederației Africane de Fotbal în timpul celei de-a treia ședințe FIFA care avea loc la Lisabona (Portugalia), după care s-au făcut imediat planuri pentru formarea unei competiții continentale.

Prima ediţie n-a avut parte de calificări şi a fost organizată de Sudan. La turneu urmau să participe cele patru țări fondatoare ale confederaţiei (Sudan, Egipt, Etiopia și Africa de Sud). Refuzul Africii de Sud de a trimite la turneu o echipă multirasială a dus la descalificarea ei, astfel Etiopia, care urma sa întâlnească reprezentativa „bafana bafana”, având cale liberă spre finală .Ca rezultat al acestei descalificări, doar două meciuri au avut loc, Egipt devenind prima campioană continentală după ce a învins ţara gazda, Sudan în semifinale cu 2-1 și Etiopia în finală, cu un scor categoric, 4-0.

Doi ani mai târziu, Egipt a găzduit Cupa Africii pe Naţiuni la Cairo, turneu la care au participat aceleași trei naţiuni ca-n

Egipt – De 7 ori câştigătoare

ediţia precedentă. De această dată, turneul s-a desfăşurat sub forma unei grupe. Au avut loc trei partide: Egipt – Etiopia 4-0, intr-o reeditare a finalei de acum doi ani, Sudan – Etiopia 1-0 şi Egipt – Sudan 2-1. În urma celor doua victorii, „faraonii” îşi pastrează titlul, devenind pentru a doua oara la rând campioni continentali.

Popularitatea turneului a început să crească, astfel încât, la ediţia din 1962 s-au înscris 9 echipe, de data aceasta având loc și runde de calificare pentru a determina cele patru naţiuni ce vor juca în semifinale. Gazda Etiopia și Egipt, campionii edițiilor trecute, au ajuns în primele patru automat, iar celelalte două echipe care l-i s-au alăturat au fost Uganda și Tunisia. Egipt a jucat pentru a treia oară consecutiv finala, dar de data aceasta a ieșit victorioasă echipa Etiopiei, care a învins Tunisia în semifinale, 4-2 și „naţionala faraonilor” în finală, 2-2 după 90 de minute şi 4-2 după prelungiri.

Neil Tovey, căpitanul Africii de Sud în ’96

Din cauza Apartheidului, Africa de Sud a fost descalificată de catre Confederaţia Africană de Fotbal la ediţia Sudan  ’57 şi i-a fost interzisă participarea în preliminarii timp de 35 de ani. În august 1992 a luat startul petru prima data la preliminariile Cupei Africii, debutand cu o înfrângere în Zimbabwe, scor 4-1. Din această grupă de califiare, care conta pentru ediţia Tunisia ’94, mai faceau parte, alaturi de Zimbabwe, Mauritius şi Zambia. Africa de Sud termină grupa pe locul 3, cu doar 4 puncte din 6 meciuri şi ratează calificare în dauna Zambiei, ocupanta primul loc. Primul turneu la care i-a parte este cel din 1996 la care naţionala „bafana bafana” este şi gazdă, obţinând calificarea automat. Câştigă grupa A, cu 2 viictorii: 3-0 contra Camerunului şi 1-0 cu Angola şi o înfrângere, 0-1 cu Egipt. În sferturi, Africa de Sud trece de Algeria, scor 2-1 şi cu 3-0 în semifinale de Ghana, obţinând calificarea în finală. Pe data de 3 februarie, la Johannesburg, pe Soccer City Stadium, Africa de Sud învinge Tunisia cu 2-0 şi cucereşte Cupa Africii pe Naţiuni la prima sa participare.

Forma actuală a cupei datează din 1998, când la ediţia organizată de Burkina Faso au participat pentru prima dată 16 echipe la turneul final. Tot 16 naţiuni urmau să ia startul şi-n 1996 în Africa de Sud, dar numărul lor au fost redus la 15 după retragerea Nigeriei. Din 1998 formatul a rămas neschimbat, cu 16 echipe distribuite în 4 grupe de câte 4 echipe fiecare, iar primele două din fiecare grupă avansând în faza eliminatorie.

Egiptul este naţiunea cea mai de succes din istoria Cupei Africii, căştigând turneul de 7 ori (inclusiv atunci când Egiptul a participat sub numele de Republica Arabă Unită, între 1958 şi 1971) fiind urmată de Ghana şi Camerun care au cucerit câte 4 titluri fiecare. Aşa arată topul câştigătoarelor acestei copetiţii:

Acestea au fost toate finalele Cupei Africii pe Naţiuni disputate până în prezent:
Cu cele mai multe finale de Cupa Africii jucate se mândreşte Egiptul şi Ghana, ambele cu 8, fiind urmate de Camerun şi Nigeria, cu 6 finale pentru fiecare. Anul acesta a avut loc a 28-a ediţie a acestui turneu continental, iar echipa cu cele mai multe participări la activ, este… , după cum probabil va asteptaţi, naţionala Egiptului cu 22, urmată de Coasta de Fildeş-20 şi Ghana, cu 19.
În 2013 în Africa de Sud va avea loc următoare ediţie a acestei competiţii, deoarece calendarul C.A.N. va fi schimbat, cupa urmând a fi organizată tot o data la doi ani dar în ani impari, astfel încât sa fie evitată organizarea acesteia în acelaşi an cu Campionatul Mondial.
Anunțuri

Istoria Ligii Campionilor

Lasă un comentariu

În anul 1955, ziaristul francez Gabriel Hanot a lansat ideea organizării unui turneu european rezervat campioanelor naţionale din ţările Europei. Această propunere a fost acceptată iniţial de 16 echipe, dar pe măsură ce anii au trecut, competiţia a cunoscut o popularitate tot mai mare.

A debutat sub denumirea de Cupa Campionilor Europeni, cu sezonul 1955-56. Dinamo Bucureşti a bifat prima participare în această competiţie a unui club românesc, o dată cu sezonul 1956-1957.

Cupa Campionilor avea un format eliminatoriu şi meciurile se disputau în dubla manşă, tur-retur. Pe lângă câştigătoarele din campionatele Europei, la competiţie mai lua parte şi deţinătoarea trofeului.

Steaua Bucureşti a fost prima echipă din estul Europei care a reușit să câștige Cupa Campionilor Europeni în 1986, impunându-se cu 2-0, după executarea loviturilor de departajare, în fața Barcelonei. În anul 1989, Steaua a ajuns din nou în finală, dar a pierdut cu 4-0 în fața lui A.C. Milan. Tot roş-albaştrii au mai reuṣit o calificare în semifinale, în 1988, când a fost eliminatǎ de Benfica Lisabona (0-0 acasǎ ṣi 0-2 în Portugalia).

Alte performanțe notabile au fost obținute de Dinamo București, ajunsă în semifinale în 1984 (0-1 în deplasare și 1-2 acasă cu Liverpool F.C.) și de Universitatea Craiova, care a fost prima echipă românească calificată-n sferturile de finală ale competiției, în anul 1981 (0-2 acasă și 1-1 în deplasare cu Bayern Munchen).

Sub acest format au avut loc 37 de ediţii. Finlalele Cupei Campionilor Europeni (1956-1992):


Începând cu sezonul 1992-93 competiţia a beneficiat de o schimbare radicală. Numele a fost schimbat în „Liga Campionilor”, iar formatul într-unul cu tururi preliminare, grupe şi faze eliminatorii. Pe parcurs anilor numărul ţărilor afiliate la U.E.F.A. a crescut, odată cu acestea şi cel al cluburilor care iau parte la startul turneului.

În prezent, Liga Campionilor dispune de trei tururi preliminare, play-off, grupe, 3 faze eliminatorii şi finală. Cu exceptia finalei, toate celelelte runde se dispută-n sistem tur-retur. Pentru a aduna cele mai bune cluburi, în funcţie de locul ocupat în clasamentul coeficienţilor, ligile europei beneficiază de un număr mai mare sau mai mic de cluburi participante-n ligă.

Echipele câștigătoare primesc trofeul la ceremonia de premiere, dar trebuie să-l returneze cu două luni înainte de finala sezonului următor. U.E.F.A. oferă câștigătorilor o replică la scară mai mică a trofeului pentru a-l păstra permanent. Trofeul original va fi acordat pentru totdeauna clubului care câștigă competiția în 3 ani consecutivi sau de cinci ori în total.

De la reorganizarea competiției în formatul Ligii Campionilor, reușitele echipelor românești au fost mai modeste. Singura echipă care s-a calificat în faza grupelor până in 2008 a fost Steaua, bifând șase participări, şi au C.F.R. Cluj cu 3, Unirea Urziceni şi Oţelul Galaţi cu câte o participare. Dintre toate cele 4 echipe niciuna nu a trecut in fazele superioare.

Acestea au fost finalele Ligii Campionilor până-n 2012:

Clasamentul câştigătoarelor Cupei/Ligii Campionilor:

Francisco „Paco” Gento López este jucătorul cu cele mai multe trofee câştigate, în număr de 6 (1956, 1957, 1958, 1959, 1960 şi 1966) toate cu Real Madrid.

Clarence Seedorf este singurul fotbalist care a câştigat trofeul cu 3 cluburi de fotbal diferite: Ajax Amsterdam (1995), Real Madrid (1998) şi A.C. Milan (2003 şi 2007).

Nottingham Forrest este singura echipă cu mai multe Cupe ale Campionilor în palmares (2), decât titluri de campioană națională (1).

Ripensia, primul club profesionist!

Lasă un comentariu

 

F.C. Ripensia Timişoara, înfiinţată-n noiembrie 1928 de catre Dr. Cornel Lazăr, fost preşedinte al clubului Chinezul Timişoara, este primul club profesionist de fotbal din România.

Despre denumirea echipe, academicianul Alexandru Graur, spune: „Pot doar să presupun, deoarece nu ştiu ce a fost în mintea celor care au ales numele acesta. Dacia vecină cu Dunărea se chema în limba dacă Malvensis: avînd în vedere că „mal”, cuvîntul românesc, este de origine dacă, nu ne vom mira aflînd că romanii au tradus numele prin „Ripensis” (ripa, de unde cuvîntul nostru „rîpă”, înseamnă în latineşte mal, coastă). Probabil că de la Dacia Ripensis s-a luat numele Ripensia”.

Dacia Malvensis a fost o provincie a Daciei Romane, situată-n zona Banatului de astăzi şi a fost atestată în jurul anul 169.

Emblema Ripensiei

Pe langă faptul ca avea posibilitatea de a aduce cei mai buni jucători din ţară, acest statut, i-a adus Ripensiei şiunele dezavantaje, cum ar fi absenţa din campionatul naţional până-n 1932. Sezonul 1932-33 reprezintă debutul în eşalonul întâi. Prima ligă era împarţită-n doua serii, câştigătoarele cărora jucau finala. Ripensia câştigă titlu, chiar la prima participare în faţa Universitaţii Cluj (5-3 la Timişoara şi 0-0 în deplasare).

Ripensia nu s-a oprit aici, ba mai mult cucereşte alte 3 titluri naţionale în sezoanele 1934-35, 1935-36 şi 1937-38 (după doua victorii cu 2-0 contra echipei Rapid Bucureşti).  Clubul a fost de doua ori vicecampioană a României în 1933-34 şi 1938-1939 şi a bifat alte doua clasări pe podium (locul 3) în 1936-37 şi 1940-41. Astfel, Ripensia, de la debutul sau în prima ligă, a lipsit o singură dată de pe podium timp de 9 ani.

Nici în Cupa României  n-a dezamăgit. Ripensia, a jucat primele 4 finale de cupă din istoria competiţiei. A câştigat doua (3-2 şi 5-0 cu Universitatea Cluj în 1933-34, şi 5-1 cu Unirea Tricolor Bucureşti în 1935-36) , iar celelalte două au fost pierdute, ambele, în faţa Rapidului (5-6 dupa prelungiri în 1934-35, şi 1-5 în 1936-37).

Cea mai importantă performanţă europeană a Ripensiei, a fost în Cupa Europei Centrale, în 1938 când a eliminat în primul tur marele A.C. Milan (3-0), urmând a ceda în faţa maghiarilor de la Ferencvaros Budapesta.

Alte rezultate obţinute pe plan european: 2-0 cu Ujpest (1931), 4-2 cu Gradzanski (1932), 2-1 cu Ferencváros Budapesta (1933), 4-2 cu Admira Viena (1935), 3-0 cu Ferencváros Budapesta (1936), şi 2-1 cu Leicester (1937).

 Timişoara a dat doi golgheteri ai Romaniei. Stefan Dobay a fost de 4 ori golgheterul primei ligi (de 3 ori consecutiv în sezoanele 1932-33 cu 16 goluri, 1933-34 cu 25 de goluri, 1934-135 cu 24 de goluri iar în sezonul 1936-37, cu 21 de reuşite a împarţit titlul cu Traian Iordache de la Unirea Tricolor Bucuresti. Al doilea golgheter pe care Ripensia l-a dat ţării a fost Adalbert Marksteiner cu 21 de goluri în sezonul 1938-39.

Sezonul 1940-41 al Ligii I a fost ultimul dinaintea războiului, competiţia fiind suspendată timp de 6 ani.

După al doilea război mondial din cauza problemelor financire şi a implicării regimului comunist în fotbal, clubul Ripensia a evoluat un sezon în Divizia B şi unul în C. În 1948, fără suportul nimanui, clubul a dispărut, fuzionând cu Electrica Timişoara. Numele noii echipe a fost dat după denumirea stadionului pe care a evoluat formaţia creată de Dr. Cornel Lazăr. Electrica se desfiinţează şi ea în 1999.

Campionatul mondial: Franţa 1938

Lasă un comentariu

FRANTA 1938:

Ediţia cu numărul 3 a Cupei Mondiale a avut loc in Franţa, în perioada 4 – 19 iunie 1938. Competiţia a beneficiat de un număr mai mic de participante decât ediţia precedentă. Doar 15 naţiuni, în loc de 16 câte au fost anunţate anterior. Austria, stat ce urma să participe şi ea la turneul final a fost anexată Germaniei, astfel un număr mare de jucători de origene austriacă au apărut în lotul nemţilor. Locul Austriei a fost oferit Angliei, pe baza victoriei insularilor în faţa Italiei in 1934, campioană mondială la acea vreme. Anglia refuză invitaţia, şi amână debutul la Cupa Modială. Alte doua mari forţe, au ales să nu participe la turneu, şi anume Argentina şi câştigătoarea C.M. din ’30, Uruguay. Motivul principal al absenţei Argentinei fiind pierderea organizării acestei ediţii. Ratarea obiectivului, a impus Argentinei participarea în turul preliminar. În urma unei trageri la sorţi urma să joace impotriva Braziliei, iar datorită  unor neinţelegeri cu Federatia Braziliană de Fotbal cu privire la organizarea partidei, refuză să joace.

A fost pentru prima dată când ţara gazdă şi deţinătoarea trofeului, beneficiau de o calificare automata la turneu, de acest fapt s-au bucurat Franţa şi Italia.

Turneul final uneşte la start naţiuni de pe 4 continente, dar spre deosibire de ediţia precedentă din Italia, Africa este inlocuită de Asia, reprezentată de nationala Indiilor Olandeze de Est. America Centrală şi de Nord trimite la turneul final debutanta Cuba, Europa, este reprezentată de Belgia, Cehoslovacia, Germania, Ungaria, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Suedia şi Elveţia iar America de Sud doar de Brazilia.

Indiile Olandeze de Est este o fostă colonie olandeză (pâna-n 1942) din arhipelagul indonezian, ce cuprindea mai multe insule, cu capitala la Batavia (actuala Jakarta). Din 1945, acest teritoriu devine independent, formând statul Indonezia.

Turneul final debutează cu o rundă  formată din 7 intâlniri, în urma cărora învingătoarele ajungeau în sferturile de finală, alături de echipa Suediei, calificată direct. Rezultatele primei runde au fost: Elveţia – Germania = 1-1 (dupa prelungiri) /4-2 (dupa rejucare), Ungaria – Indiile Olandeze de Est = 6-0, Franţa – Belgia = 2-1, Cuba – România = 3-3(d.pr.)/2-1(d.r.), Italia – Norvegia = 2-1 (d.pr.), Brazilia – Polonia = 6-5 (d.pr.) şi Cehoslovacia – Olanda = 3-0 (d.pr.).

Naţionala noastră, prezentă pentru a treia oară consecutiv la campionatul mondial, a părăsit şi de această dată competiţia după prima rundă. Din lotul României au facut parte jucători precum: Iuliu Baratky, Iuliu Bodola, Lazăr Sferaşi sau Ştefan Dobay. Selecţionerul tricolorilor a fost Alexandru Săvulescu.

În sferturile de finală ale turneului s-au înregistrat următoarele rezultate: Italia – Franţa=3-1, Brazilia – Cehoslovacia=1-1 şi 2-1(d.r.), Ungaria – Elveţia=2-0 şi Suedia – Cuba=8-0.

Pe data de 16 iunie la Paris şi Marseille au avut loc semifinalele unde Italia învinge Brazilie cu 2-1 şi Ungaria trece la pas de Suedia, scor 5-1.

Meciul care a decis medaliata cu bronz a turneului a avut loc în Bordeaux. În această partidă spectaculoasă, Brazilia a reuşit să-şi adjudece pozitia a 3-a, prin vitoria cu 4-2 contra Suediei. Trebuie menţionat că suedezii au condus cu 2-0 cu un minut înainte de pauză.

Echipa Italiei după finala căştigată de la Paris din 1938

Finala Cupei Mondiale, s-a desfăşurat la Paris, pe sadionul Stade Olzmpique de Colomdes, la data de 19 iunie 1938. Italia, deţinătoarea tiltului modial, bifând a doua finală consecutivă, întălneşte o altă forţă a acelor vremuri, Ungaria. Cu o audienţă de 42.124 de spectatori, partida promitea un adevărat spectacol. Şi asa a şi fost…Gino Colaussi, unul dintre deschide scorul pentru peninsulari. Bucuria „scuadr-ei azzura” nu a durat decăt 2 minute, deoarece Titkos Pal egalează. Italia mai punctează de două ori în prima repriză prin Silvio Piola (16′) şi acelasi Gino Colaussi (35′). Golul din minutul 70 înscris de Gyorgy Sorasi reaprinde speranţa-n tabara maghiară, însă Silvio Piola, prin golul din minutul 82 stabileşte scorul final, 4-2 pentru italieni. „Scuadra azzura” devine prima naţiune care reuşeşte să câştige doua titluri mondiale consecutive.

Topul golgheterilor: 1. Leonidas (Bra) – 7 goluri, 2. Gyula Zsengellér (Ung) – 6 goluri şi locul 3 a fost împărţit de György Sárosi (Ung) şi Silvio Piola (Ita) cu câte 5 reuşite.

Şi s-a retras „grăsuţul”…

Lasă un comentariu

Ronaldo Luis Nazário de Lima s-a născut pe 22 septembrie 1976 într-o suburbie săracă din Rio de Janeiro (Brazilia).

Echipele de club:

Fascinat de idolul său din copilărie, Zico, la vârsta de 12 ani ajunge la clubul de juniori Tennis Club Valqueire unde practică fotbalul de sală. Acest fapt este considerat un pas important în dezvoltarea calităţilor sale ca fotbalist. Antrenorul, încă foarte departe de a-i intui calităţile, îl lasă pe banca de rezerve, şi ceea ce este şi mai grav, îi dă rolul de portar. În timpul antrenamentelor, calităţile de campion încep să iasă la iveală. De la o partidă la alta, numele său începe să se facă cunoscut. Aşa ajunge-n vederile unui observator care-l transferă la Social Ramos Club. La noul său club continuă cu fotbalul de sală pentru încă un an de zile.

São Cristóvão (1990-1993)

La vârsta de 14 ani ajunge la São Cristóvão F.R. Aici demonstrează, timp de 3 ani (1990-93), că terenul de fotbal cu 22 de jucători nu este prea mare pentru el.

În 1993, Ronaldo ajunge în „curtea” celebrului club brazilian Cruzeiro. În cele doua sezoane petrecute aiciînscrie 65 de goluri în 66 de meciuri. Câştigă Cupa Braziliei (1993), Campionatului Mineiro (1994) şi titlul de golgheter în campionatului.

La 18 ani semnează cu gruparea P.S.V. Eindhoven. Ronaldo acumulează în toate competiţiile, din cele doua sezoane jucate-n Olanda, 57 de meciuri, marcând 55 de goluri. Cucereşte Cupa şi Supercupa Olandei (1996), iar pe plan individual: titlul de golgheter în Eredivisie (1994-95).

F.C. Barcelona (1996-1997)

Ronaldo ajunge-n vizorul catalanilor de la Barcelona, club cu care semnează-n vara anului 1996. Aici nu a jucat decât un singur sezon, marcând 47 de goluri în 49 de meciuri pentru Barça. A fost un sezon extraordinar pentru atacant şi din punct de vedere al trofeelor: Supercupa Spaniei (1996), Cupa Cupelor (1997) şi Cupa Spaniei (1997). Pe plan individual Ronaldo a cucerit: premiul FIFA pentru „Cel mai bun jucător din lume” (1996), titlul de golgheter al Ligii Spaniei (1996-97), „Gheata de aur” (1996-97), titlul de „Cel mai bun jucator din Cupa Cupelor(1996-97)” şi este cel mai bun marcator al finalei.

În ’97, aflat la final de contract cu gruparea „blaugrana”, datorită unor neînţelegeri la renegociere, „dinţosul” alege Inter-ul, unde va rămâne pentru 5 sezoane.

Internazionale Milano (1997-2002)

În 21 noiembrie 1999, în timpul unui meci din Serie A cu Lecce, brazilianul suferă o accidentare la genunchi, având ruptură de tendon. Accidentarea îl va ţine departe de fotbal timp de 5 luni. Revine pe teren pe data de 12 aprilie 2000, într-un meci cu Lazio din Cupa Italiei. După doar 7 minute petrecute pe gazon, are din nou probleme la genunchi şi părăseşte terenul. Trece printr-o nouă operaţie, iar după o perioadă lungă de refacere, aproape doi ani, revine pe teren în 2002. Ronaldo cucereşte cu Inter, Cupa UEFA (1998) iar ca jucător, trofee precum: premiul FIFA pentru „Cel mai bun jucător din lume” (1997), „Balonul de aur” (1997), „Jucătorul anului din Serie A” (1997-98), „Cel mai bun starnier din Italia” (1997-98), „Cel mai bun atacant din Europa” (1997-98),, „Cel mai bun jucător al finalei Cupei UEFA” (1998)  Pentru Inter joacă-n total 100 de partide şi marchează 59 de goluri.

Real Madrid C.F. (2002-2007)

Revine în Spania, în 2002, la vârsta de 26 de ani, dar de data aceasta la Real Madrid. „Il fenomeno” reuşeşte dubla chiar la meciul sau de debut. În cele 5 sezoane jucate pentru madrileni, Ronaldo a marcat 104 goluri în 177 de partide. Alături de Real, îşi trece în palmares Cupa Intercontinentală (2002), Supercupa Spaniei (2003) şi doua titluri în Primera Division (2002-03, 2006-07). Pe plan individual cucereşte premiile pentru „Cel mai bun jucator din lume”(2002), „Balonul de Aur” (2002),  „Golgheterul Ligii Spaniole” (2003-04) şi  „Gheata de aur” (2006). În ultimul sezon, Ronaldo este mai mult rezervă, datorită accidentărilor şi kilogramelor în plus. Antrenorul de atunci al clubului, Fabio Capello, il preferă pe Ruud Van Nistelrooy în primul 11, în dauna brazilianului.

A.C. Milan (2007-2008)

Pe 30 ianuarie 2007, Ronaldo ajunge din nou la Milano, doar ca de data aceasta este achiziţionat de A.C. Milan. Adună doar 20 de partide în tricoul italienilor, marcând 9 goluri. La sfârşitul  anului 2007, este declarat „Cel mai bun fotbalist din Serie A al decadei 97-07”.

Suferă o nouă accidentare gravă la genunchi, pe data de 13 februarie 2008. Verdictul: o nouă ruptură de ligament, la acelaşi genunchi stâng, la care a mai fost operat de doua ori. A treia operaţie îl ţine departe de gazon până la sfârşitul sezonului, când îi va expira contractul cu A.C. Milan.

S.C. Corinthians (2009-2001)

Pentru a se recupera total, Ronaldo a avut parte de o pauză de aproape doi ani. Întors acasă, semnează la 9 decembrie 2009 cu S.C Corinthians Paulista din Sao Paolo. A jucat 69 de meciuri în care a marcat 35 de goluri. Câştigă Campionatul Paulista şi Cupa Braziliei în 2009 şi primeste titlurile de „Cel mai bun jucător din Campionatul Paulista” (2009) şi  „Cel mai bun jucător din lume al decadei 2000-2010”.

În februarie 2011 joacă ultimul său meci la o echipa de club şi pune capăt, la vârsta de 34 de ani, unei cariere fabuloase, 538 şi 374 de goluri pentru echipele de club la care a evoluat.

Echipa naţională:

În 1994 debutează-n naţionala Braziliei, într-un meci amical împotriva Argentinei. Este convocat în lotul Braziliei pentru Campionatul Mondial SUA ’94, la doar 17 ani. Brazilia cucereşte titlul mondial, dar Ronaldo nu joacă nici măcar un minut.

Campionatul Mondial (’98)

La C.M. Franţa ’98 a marcat 4 goluri pentru Brazilia, devenind vicecampion mondial, în urma unei finale pierdute-n faţa Franţei, cu 3-0. Primeşte trofeul „Balonul de aur al Cupei Mondiale”.

Apogeul la echipa naţională îl atinge în vara anului 2002 la C.M. din Coreea de Sud şi Japonie. Cucereşte pentru a doua oară în carieră titlul mondial bifând cea a trei-a finală consecutiva de C.M. Primeşte „Gheata de aur”, titlu acordat celui mai bun marcator al Cupei Mondiale (8 goluri) şi „Cel mai bun jucător al finalei”.

C.M. din 2006, disputat în Germania, este al patru-lea din cariera sa, dar şi ultimul. Ajunge cu Brazilia până în sferturile competiţiei şi marcând 3 goluri la acest turneu.

Campionatul  Mondial (’06)

Este unul dintre cei 20 de jucători din istorie care au înscris la 3 Cupe Mondiale diferite şi este jucatorul cu cele mai multe goluri marcate la C.M. cu 15 reuşite.

S-a retras de la echipa naţională într-un meci amical disputat la Sao Paolo împotriva României. Pe 7 iunie 2011, la vârsta de 34 de ani, a evoluat 15 minute, în ultimul său meci din carieră, Brazilia – România = 1-0.

Pentru echipa naţionala a jucat în 98 de partide şi a marcat 62 de goluri.

România la Euro

Lasă un comentariu

Victoria cu Bosnia din seara aceasta a reaprins în mulţi dintre noi speraţa unei prezenţe la Campionatul European din Polonia şi Ucraina. Bineînţeles căci până să ajungem acolo mai e ceva drum de parcurs, dar nimic nu ne poate împiedica să visăm. Apropo de EURO 2012, să aruncăm o primire în statistici şi să vedem cum ne-am descurcat noi la acest turneu continental.

Din cele 13 ediţii de până acum, naţionala României a participat la 4 dintre ele.

Euro ’84, Franţa:

Lotul României de la EURO '84

Din 1960 până-n 1976 (primele 5 ediţii) au reunit la start doar 4 naţiuni, iar odată cu Euro ’80 din Italia, numărul echipelor participante s-a mărit la 8.

La runda preliminară au luat parte 32 de ţări, din care doar 7 aveau ocazia de a ajunge la turneul final, acestora alăturându-se Franţa, calificată direct fiind ţară organizatoare. Naţionala noastră a făcut parte dintr-o grupă cu Cehoslovacia, Cipru, Italia şi Suedia. România căştigă grupa cu 12 puncte, la un puncte în faţa Suediei, acumulând o singură înfrângere, 0-1 acasă cu Cehoslovacia.

Tragerea la sorţi trimite tricolorii în grupă cu Germania de Vest, Portugalia şi Spania.

Primul meci a avut loc pe 14 iunie la Saint-Etienne contra Spaniei. Meciul s-a terminat egal, 1-1, şi au înscris Francisco Jose Carroso 22′ (din penalty) şi Ladislau Boloni 35′.

După 3 zile, la Lens, România pierde în faţa Germaniei de Vest cu 2-1, goluri Rudi Voller 25′, 66′ şi Marcel Coraş în minutul 46.

Pe 20 iunie, la Nantes, tricolorii întâlnesc Portugalia şi sunt învinşi prin golul din minutul 81 al lui Tamagnini Nene. România termină grupa pe ultimul loc, cu un singur punct şi părăseşte competiţia. Din acestă grupă au mers mai departe cu câte 4 puncte Spania şi Portugalia.

Lotul României a fost format din:  Silviu Lung, Dumitru Moraru, Vasile Iordache (portari) – Mircea Rednic, Costică Stefanescu, Gino Iorgulescu, Nicolae Ungureanu,  Michael Klein, Ion Adrian Zare,  Nicolae Negrilă, Ioan Andone (fundaşi) – Aurel Ţicleanu, Ladislau  Bölöni, Mircea Irimescu, Gheorghe Hagi, Marin Dragnea (mijlocaşi) – Rodion Camataru, Romulus Gabor, Marcel Coraş, Ionel Augustin (atacanţi) şi  Mircea Lucescu (antrenor).

EURO ’96, Anglia:

Gheorghe Hagi în duel cu Zinedine Zidane

La start au luat parte 47 de ţări dintre care doar 15 urmau să obţină calificarea, acestora alăturându-se Anglia (ţară gazdă).

România a făcut parte din grupa 1 în preliminarii alături de Azerbaijan, Franţa, Israel, Polonia şi Slovacia. Tricolorii au câştigat grupa cu 24 de puncte, cu 3 mai mult decât Franţa, ocupanta locului secund, în faţa căreia a înregistrat şi singura înfrângere.

La turneul final, naţionala noastră a facut parte din grupa B cu  Bulgaria lui Stoichkov (medaliată cu bronz în SUA ’94), Franţa lui Zidane şi Spania lui Zubizarreta şi Hierro.

Primul meci al României sa disputat la Newcastle pe 10 iunie, unde am pierdut cu 1-0 împotriva Franţei prin golul lui Christophe Dugarry din minutul 25.

A urmat derby-ul contra Bulgariei,  tot la Newcastle, pe 13 iunie. Tricolorii pierd şi această partidă cu acelaşi scor (1-0), gol Hristo Stoichkov (3′).

Fără nici o şansă la calificarea în actul secund, naţionala României întâlneşte Spania la Leeds, pe 18 iunie. Florin Răducioiu (29′) înscrie în această partidă singurul gol al tricolorilor de la acest turneu, însă reuşitele lui Javier Manjarín (11′) şi Guillermo Amor (84′) consfinţesc a trei-a înfrângere pentru noi.

Acesta a fost lotul cu care România a participat la turneul final al Campionatului European din Anglia: Bogdan Stelea, Florin Prunea, Florin Tene (portari) – Dan Petrescu, Daniel Prodan, Miodrag Belodedici,  Gheorghe Popescu, Tibor Selymes, Anton Doboş, Gheorghe Mihali, Iulian Filipescu (fundaşi), Ionuţ Lupescu,  Ioan Ovidiu Sabău, Gheorghe Hagi, Dorinel Munteanu, Constantin Gâlcă, Ovidiu Stângă (mijlocaşi) – Marius Lăcătuş, Florin Răducioiu, Adrian Ilie, Viorel Moldovan, Ion Vlădoiu (Atacanţi) şi Anghel Iordănescu (antrenor).

EURO 2000, Belgia şi Olanda:

Ganea a înscris golul din penalty contra Angliei

Numărul echipelor naţionale înscrise pentru runda preliminară a turneului final din Belgia şi Olanda a crescut la 49. Dintre acestea doar 14 se calificau, împreună cu cele doua ţări gazdă.

România a făcut parte din grupa 7, alături de Azerbaijan, Liechtenstein, Portugalia, Slovacia şi Ungaria. Naţionala noastră a câştigat grupa fără nici o înfrângere, cu 24 de puncte acumulate, cu unul mai mult decât Portugalia, ocupanta locului 2.

La tuneul final, România a fost repartizată în grupa A, de unde au mai făcut parte Anglia, Germania şi adversara din preliminarii, Portugalia.

Prima partidă a tricolorilor s-a disputat la Liège, pe 12 iunie, unde au înâlnit Germania. Scorul final a fost egal, 1-1 (Viorel Moldovan 5′ şi Mehmet Scholl 28′).

A urmat partida cu Portugalia, 5 zile mai târziu, partidă câştigată de iberici cu 1-0 prin golul din prelugiri al lui Costinha (94′).

Pe 20 iunie, la Charleroi (Belgia), România a întâlnit Anglia. În urma unei partide extraordinare, tricolorii câştigă cu 3-2, prin golul din penalty al lui Ionel Ganea din minutul 89′ reuşind să se califice în premieră în sferturile de finală. În acel meci au mai înscris: Cristian Chivu (22′), Alan Shearer (41′ din penalty), Michael Owen (45′) şi Dorinel Munteanu (48′). Naţionala noastră a terminat grupa pe locul 2, cu 4 puncte, la 5 în spatele Portugaliei.

În sferturile de finală, Româia întâlneşte Italia la Bruxelles, pe data de 24 iunie. Italienii au punctat de doua ori în finalul primei reprize prin Francesco Totti (33′) şi Filippo Inzaghi (43′), acesta fiind şi scorul final, 2-0.  Italia a devenit vicecampioană la finalul acestui turneu.

Lotul României la EURO 2000:  Bogdan Lobonţ, Bogdan Stelea, Florin Prunea (portari) – Miodrag Belodedici, Dan Petrescu, Liviu Ciobotariu, Iulian Filipescu, Gheorghe Popescu, Cristian Chivu, Cosmin Contra (Fundaşi) – Constantin Gâlcă, Dorinel Munteanu, Gheorghe Hagi, Florentin Petre, Ionuţ Lupescu, Erik Lincar, Cătălin Hîldan  (mijlocaşi) – Adrian Mutu, Adrian Ilie, Laurenţiu Roşu, Ionel Ganea (atacanţi) şi Emeric Ienei (antrenor).

EURO 2008, Austria şi Elveţia:

Adrian Mutu după golul cu Italia

Ediţia cu numarul 13 a Campionatului European a strâns la startul preliminariilor 51 de echipe naţionale. România a făcut parte din grupa 7, împreună cu Albania, Belarus, Bulgaria, Luxemburg, Olanda şi Slovenia. Echipa noastră a câştigat grupa cu 29 de puncte, cu 3 mai mult decât Olanda, ocupanta locului 2. Doar Bulgaria a reuşit să invingă România în aceste preliminarii, în penultimul meci, moment în care tricolorii erau deja căştigătorii grupei.

Sorţii au trimis România în „grupa morţii” alături de Italia, Franţa şi Olanda.

Pe 9 iunie la Zürich, naţionala noastră a remizat cu Franţa, scor 0-0, vicecampioană mondială la acea vreme.

În a doua partidă, jucată tot la Zürich, România a întâlnit campioana mondială Italia. Adrian Mutu a deschis scorul în acest meci în minutul 55, iar un minut mai târziu Christian Panucci a restabilit egalitatea. În minutul 80, acelaşi Panucci l-a faultat în careu pe Daniel Niculae şi arbitrul a dictat lovitură de pedeapsă. Mutu a executat pe mijlocul porţii, dar Buffon a reuşit să apere. Astfel, România-Italia, scor final: 1-1.

Ultimu meci din grupă a fost împotriva „prietenilor” noştrii din preliminarii, Olanda, care erau deja calificaţi, câştigând la pas primele doua meciuri. Reprezentativa României avea nevoie de o victorie pentru a prinde locul doi din grupă. Pe 17 iunie, la Berna, prin reuşitele lui Klaas-Jan Huntelaar (54′) şi Robin Van Persie (87′), Olanda învinge România şi o trimite acasă, în defavoarea Italiei. Echipa noastră a terminat grupa pe locul 3 peste Franţa, acumulând 2 puncte după aceste 3 partide.

Lotul României de la EURO 2008: Bogdan Lobonţ, Marius Popa, Eduard Stăncioiu (portari) – Cosmin Contra, Răzvan Raţ, Gabriel Tamaş, Cristian Chivu, Mirel Rădoi, Cristian Săpunaru, Sorin Ghionea, Dorin Goian, Cosmin Moţi, Ştefan Radu (fundaşi) – Florentin Petre, Paul Codrea, Răzvan Cociş, Bănel Nicoliţă, Adrian Cristea, Nicolae Dică (mijlocaşi) – Adrian Mutu, Ciprian Marica, Marius Niculae, Daniel Niculae (atacanţi) şi Victor Piţurcă (antrenor)

Cam acestea au fost aventurile noastre la turneele finale ale Campionatului European, cea mai bună performaţă fiind faza sferturilor de finală din 2000.

Va urma….să sperăm. Hai România!

Cele mai mari stadioane de fotbal din lume

Lasă un comentariu

Fie echipă de club, naţională, jucătorii sau suporterii, toţi se mândresc cu locul care pentru ei este o a doua casă, stadionul de fotbal. Unele vechi, dar cu o istorie bogată, altele noi şi foarte moderne, arenele de fotbal impresionează cel mai mult prin capacitatea lor. Cu cât numărul de spectatori ce asistă la partida de fotbal este mai mare, cu atât atmosfera este mai spectaculoasă şi infernală, fiind una din principalele arme ale echipei gazdă. Aşa că, m-am gândit sa postez un top al celor mai mari stadioane din lume pe care sportul rege işi face numărul.

„Wembley” din Londra (Anglia)

 10. „Wembley”: Construit pe locul vechiului stadion, noul Wembley, are 90.000 de locuri şi a fost dat în folosinţă în 2007. Stadionul se află în Londra (Anglia) şi este locul unde îşi dispută partidele naţionala de fotbal. Anual, aici are loc finala Cupei Angliei, a Cupei Ligii şi a Cupei Challange (rugby). A găzduit finala Ligii Campionilor în 2011 dintre F.C. Barcelona şi Manchester United. Este cel mai scump stadion construit vreodată, costurile ridicându-se la peste 1 miliard de €.

„Cotton Bowl” din Dallas (Texas, SUA)

 9. „Cotton Bowl”: Deschis în 1929 se află în Dallas (SUA) şi are o capacitate de 92.100 de locuri. Este „casa” clubului de fotbal F.C. Dallas,fiind şi-a celor de la Dallas Tornado timp de un an, între 1968-1969 (echipă desfiinţată în 1981). Tot pe acest stadion au mai evoluat  numeroase echipele de fotbal american din Dallas. A găzduit meciuri din cadrul Cupei Mondiale organizată de Statele Unite ale Americii în 1994, cel mai important fiind sfertul de finală dintre Olanda şi Brazilia.

„Rose Bowl” din Los Angeles (SUA)

 8. „Rose Bowl”: Este stadionul cel mai mare din SUA pe care s-a jucat vreodată fotbal. Se alflă în Los Angeles (California, UA) şi poate găzdui până la 92.542 de spectatori. Pe aceasta arenă spectaculoasă în trecut şi-a disputat partidele Los Angeles Galaxy, în perioada 1996-2003, după care clubul s-a mutat pe arena „The Home Depot Center”, dar şi unele cluburi care s-au desfiinţat: Los Angeles Aztecs (din 1978 pâna-n 1979) şi Los Angeles Wolves (în 1968). În prezent aici joacă doar un singur club de fotbal american, U.C. Los Angeles Bruins. Arena a fost gazda finalei Campionatului Mondial din ’94, cât şi a unor meciuri importante din cadrul turneului.

„FNB Stadium” din Johannesburg (Africa de S.)

 7. „FNB Stadium”: Situat în Johannesburg, cel mai mare oraş al Africii de Sud, este stadionul cel mai mare de pe continentul negru, având 94.700 de locuri. Cunoscut şi sub numele de „Soccer City”, arena a fost inaugurată în 1989 şi apoi renovată în 2009 pentru Campionatul Mondial. Aici îşi joacă naţionala de fotbal meciurile de pe teren propriu. A găzduit finala Cupei Mondiale din 2010 şi finala Cupei Africii pe Natiuni în 1996. Pe acest stadion, a ţinut Nelson Mandela primul sau discurs dupa eliberarea din închisoare.

„Camp Nou” din Barcelona (Spania)

 6. „Camp Nou”: „Casa” Barcelonei este cea mai mare arenă din Europa, având o capacitate de 99,354 de locuri. Denumirea dată de suporteri provine din catalană, însemnând „teren (câmp) nou”, însă oficial, stadionul s-a numit” Estadi del Futbol Club Barcelona”, până în 2000. Construcţia arenei a durat 3 ani, între 1954 şi 1957, numărul de locuri a fost extins în 1982, după care stadionul a fost renovat în 1994 şi 2008.  Aici s-au disputat doua finale de Liga Campionilor, în 1989 şi 1999 şi alte doua de Cupa Cupelor (1972,1982), dar şi meciuri de la Campionatul Mondial din 1982, găzduit de Spania.

„Azadi Stadium” din Teheran (Iran)

 5. „Azadi Stadium”: Beneficiază de 100.000 de locuri şi se afla în capitala Iranului, Teheran. Este al treilea stadion ca mărime din Asia, arenă pe care joacă naţionala de fotbal şi alte doua cluburi: Persepolis F.C. şi Esteghlal Teheran. Construit şi deschis în acelaşi an, 1971, renovat apoi în perioada 2002-2003, a găzduit Jocurile Asie (1974) şi doua finale de Liga Campionilor Asiei (1999, 2002).

„Melbourne Cricket Ground” din Australia 

 4. „Melbourne Cricket Ground”: Este unul dintre cele mai vechi stadioane din lume, care încă găzduieşte întreceri sportive la nivel înalt.  Inaugurat în 1854, pentru meciuri de criket şi fotbal australian, are o capacitate de 100.018 de locuri. Aflat în Melbourne este gazda naţionalelor Australiei de cricket masculin si feminin, cât şi a unor cluburi de cricket şi fotbal australian din oraş. Din 2006, aici îşi dispută meciurile importante de acasă, naţionala Australiei de fotbal. Pentru a creşte popularitatea fotbalului în zonă, aici s-au disputat mai multe meciuri de baraj contând pentru Cupa Mondială şi amicale cu echipe de top.

„Estadio Azteca” din Mexico City (Mexic) 

 3. „Estadio Azteca”: Cel mai mare stadion de fotbal al Americii Latine. Situat în Mexico City (Mexic) are 105.064 de locuri şi  aici joacă naţionala de fotbal a Mexicului şi Club America. A găzduit evenimente importante dea lungul timpului precum meciurile de fotbal de la Jocurile Olimpice. din 1968 şi doua finale de Cupă Mondială în ’70 şi ’86. Este celebru pentru două dintre cele mai frumoase meciuri din istoria fotbalului:  Argentina – Anglia=2-1 (’86) şi Italia – Germania de Vest=4-3 (’70).

„Salt Lake Stadium” – Calcutta (India)

 2. „Salt Lake Stadium”: Este din Calcutta (India) şi se mândreşte cu o capacitate de 120.000 de locuri. Aici joacă nu mai puţin de 4 cluburi de fotbal din India: Mohun Bagan A.C., East Bengal Club, Mohammedan S.C. şi Chirag United. Este un stadion multifuncţional, deschis in ianuarie 1984, la aproximativ 10 km de centrul oraşului. Pe această arenă, Oliver Kahn a jucat ultimul său meci pentru Bayern Munchen, într-un amical împotriva echipei Mohun Bagan.

 „May Day Stadium” din Pyongyang             

 1. „May Day Stadium”: Are o capacitate de 150.000 de locuri şi este cel mai mare stadion de fotbal din lume. Se află în capitala Coreei de Nord, Pyongyang, şi este arena pe care-şi dispută meciurile de acasă naţionala de fotbal. Este un stadion multifuncţional, dat în folosinţa pe 1 mai 1989. Stadionul a fost construit pentru a 13-a ediție a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților din acel an. Aici mai au loc şi parade care celebrează partidul comunist.

Older Entries