Istoria Ligii Campionilor

Lasă un comentariu

În anul 1955, ziaristul francez Gabriel Hanot a lansat ideea organizării unui turneu european rezervat campioanelor naţionale din ţările Europei. Această propunere a fost acceptată iniţial de 16 echipe, dar pe măsură ce anii au trecut, competiţia a cunoscut o popularitate tot mai mare.

A debutat sub denumirea de Cupa Campionilor Europeni, cu sezonul 1955-56. Dinamo Bucureşti a bifat prima participare în această competiţie a unui club românesc, o dată cu sezonul 1956-1957.

Cupa Campionilor avea un format eliminatoriu şi meciurile se disputau în dubla manşă, tur-retur. Pe lângă câştigătoarele din campionatele Europei, la competiţie mai lua parte şi deţinătoarea trofeului.

Steaua Bucureşti a fost prima echipă din estul Europei care a reușit să câștige Cupa Campionilor Europeni în 1986, impunându-se cu 2-0, după executarea loviturilor de departajare, în fața Barcelonei. În anul 1989, Steaua a ajuns din nou în finală, dar a pierdut cu 4-0 în fața lui A.C. Milan. Tot roş-albaştrii au mai reuṣit o calificare în semifinale, în 1988, când a fost eliminatǎ de Benfica Lisabona (0-0 acasǎ ṣi 0-2 în Portugalia).

Alte performanțe notabile au fost obținute de Dinamo București, ajunsă în semifinale în 1984 (0-1 în deplasare și 1-2 acasă cu Liverpool F.C.) și de Universitatea Craiova, care a fost prima echipă românească calificată-n sferturile de finală ale competiției, în anul 1981 (0-2 acasă și 1-1 în deplasare cu Bayern Munchen).

Sub acest format au avut loc 37 de ediţii. Finlalele Cupei Campionilor Europeni (1956-1992):


Începând cu sezonul 1992-93 competiţia a beneficiat de o schimbare radicală. Numele a fost schimbat în „Liga Campionilor”, iar formatul într-unul cu tururi preliminare, grupe şi faze eliminatorii. Pe parcurs anilor numărul ţărilor afiliate la U.E.F.A. a crescut, odată cu acestea şi cel al cluburilor care iau parte la startul turneului.

În prezent, Liga Campionilor dispune de trei tururi preliminare, play-off, grupe, 3 faze eliminatorii şi finală. Cu exceptia finalei, toate celelelte runde se dispută-n sistem tur-retur. Pentru a aduna cele mai bune cluburi, în funcţie de locul ocupat în clasamentul coeficienţilor, ligile europei beneficiază de un număr mai mare sau mai mic de cluburi participante-n ligă.

Echipele câștigătoare primesc trofeul la ceremonia de premiere, dar trebuie să-l returneze cu două luni înainte de finala sezonului următor. U.E.F.A. oferă câștigătorilor o replică la scară mai mică a trofeului pentru a-l păstra permanent. Trofeul original va fi acordat pentru totdeauna clubului care câștigă competiția în 3 ani consecutivi sau de cinci ori în total.

De la reorganizarea competiției în formatul Ligii Campionilor, reușitele echipelor românești au fost mai modeste. Singura echipă care s-a calificat în faza grupelor până in 2008 a fost Steaua, bifând șase participări, şi au C.F.R. Cluj cu 3, Unirea Urziceni şi Oţelul Galaţi cu câte o participare. Dintre toate cele 4 echipe niciuna nu a trecut in fazele superioare.

Acestea au fost finalele Ligii Campionilor până-n 2012:

Clasamentul câştigătoarelor Cupei/Ligii Campionilor:

Francisco „Paco” Gento López este jucătorul cu cele mai multe trofee câştigate, în număr de 6 (1956, 1957, 1958, 1959, 1960 şi 1966) toate cu Real Madrid.

Clarence Seedorf este singurul fotbalist care a câştigat trofeul cu 3 cluburi de fotbal diferite: Ajax Amsterdam (1995), Real Madrid (1998) şi A.C. Milan (2003 şi 2007).

Nottingham Forrest este singura echipă cu mai multe Cupe ale Campionilor în palmares (2), decât titluri de campioană națională (1).

Anunțuri

Ripensia, primul club profesionist!

Lasă un comentariu

 

F.C. Ripensia Timişoara, înfiinţată-n noiembrie 1928 de catre Dr. Cornel Lazăr, fost preşedinte al clubului Chinezul Timişoara, este primul club profesionist de fotbal din România.

Despre denumirea echipe, academicianul Alexandru Graur, spune: „Pot doar să presupun, deoarece nu ştiu ce a fost în mintea celor care au ales numele acesta. Dacia vecină cu Dunărea se chema în limba dacă Malvensis: avînd în vedere că „mal”, cuvîntul românesc, este de origine dacă, nu ne vom mira aflînd că romanii au tradus numele prin „Ripensis” (ripa, de unde cuvîntul nostru „rîpă”, înseamnă în latineşte mal, coastă). Probabil că de la Dacia Ripensis s-a luat numele Ripensia”.

Dacia Malvensis a fost o provincie a Daciei Romane, situată-n zona Banatului de astăzi şi a fost atestată în jurul anul 169.

Emblema Ripensiei

Pe langă faptul ca avea posibilitatea de a aduce cei mai buni jucători din ţară, acest statut, i-a adus Ripensiei şiunele dezavantaje, cum ar fi absenţa din campionatul naţional până-n 1932. Sezonul 1932-33 reprezintă debutul în eşalonul întâi. Prima ligă era împarţită-n doua serii, câştigătoarele cărora jucau finala. Ripensia câştigă titlu, chiar la prima participare în faţa Universitaţii Cluj (5-3 la Timişoara şi 0-0 în deplasare).

Ripensia nu s-a oprit aici, ba mai mult cucereşte alte 3 titluri naţionale în sezoanele 1934-35, 1935-36 şi 1937-38 (după doua victorii cu 2-0 contra echipei Rapid Bucureşti).  Clubul a fost de doua ori vicecampioană a României în 1933-34 şi 1938-1939 şi a bifat alte doua clasări pe podium (locul 3) în 1936-37 şi 1940-41. Astfel, Ripensia, de la debutul sau în prima ligă, a lipsit o singură dată de pe podium timp de 9 ani.

Nici în Cupa României  n-a dezamăgit. Ripensia, a jucat primele 4 finale de cupă din istoria competiţiei. A câştigat doua (3-2 şi 5-0 cu Universitatea Cluj în 1933-34, şi 5-1 cu Unirea Tricolor Bucureşti în 1935-36) , iar celelalte două au fost pierdute, ambele, în faţa Rapidului (5-6 dupa prelungiri în 1934-35, şi 1-5 în 1936-37).

Cea mai importantă performanţă europeană a Ripensiei, a fost în Cupa Europei Centrale, în 1938 când a eliminat în primul tur marele A.C. Milan (3-0), urmând a ceda în faţa maghiarilor de la Ferencvaros Budapesta.

Alte rezultate obţinute pe plan european: 2-0 cu Ujpest (1931), 4-2 cu Gradzanski (1932), 2-1 cu Ferencváros Budapesta (1933), 4-2 cu Admira Viena (1935), 3-0 cu Ferencváros Budapesta (1936), şi 2-1 cu Leicester (1937).

 Timişoara a dat doi golgheteri ai Romaniei. Stefan Dobay a fost de 4 ori golgheterul primei ligi (de 3 ori consecutiv în sezoanele 1932-33 cu 16 goluri, 1933-34 cu 25 de goluri, 1934-135 cu 24 de goluri iar în sezonul 1936-37, cu 21 de reuşite a împarţit titlul cu Traian Iordache de la Unirea Tricolor Bucuresti. Al doilea golgheter pe care Ripensia l-a dat ţării a fost Adalbert Marksteiner cu 21 de goluri în sezonul 1938-39.

Sezonul 1940-41 al Ligii I a fost ultimul dinaintea războiului, competiţia fiind suspendată timp de 6 ani.

După al doilea război mondial din cauza problemelor financire şi a implicării regimului comunist în fotbal, clubul Ripensia a evoluat un sezon în Divizia B şi unul în C. În 1948, fără suportul nimanui, clubul a dispărut, fuzionând cu Electrica Timişoara. Numele noii echipe a fost dat după denumirea stadionului pe care a evoluat formaţia creată de Dr. Cornel Lazăr. Electrica se desfiinţează şi ea în 1999.

Campionatul mondial: Franţa 1938

Lasă un comentariu

FRANTA 1938:

Ediţia cu numărul 3 a Cupei Mondiale a avut loc in Franţa, în perioada 4 – 19 iunie 1938. Competiţia a beneficiat de un număr mai mic de participante decât ediţia precedentă. Doar 15 naţiuni, în loc de 16 câte au fost anunţate anterior. Austria, stat ce urma să participe şi ea la turneul final a fost anexată Germaniei, astfel un număr mare de jucători de origene austriacă au apărut în lotul nemţilor. Locul Austriei a fost oferit Angliei, pe baza victoriei insularilor în faţa Italiei in 1934, campioană mondială la acea vreme. Anglia refuză invitaţia, şi amână debutul la Cupa Modială. Alte doua mari forţe, au ales să nu participe la turneu, şi anume Argentina şi câştigătoarea C.M. din ’30, Uruguay. Motivul principal al absenţei Argentinei fiind pierderea organizării acestei ediţii. Ratarea obiectivului, a impus Argentinei participarea în turul preliminar. În urma unei trageri la sorţi urma să joace impotriva Braziliei, iar datorită  unor neinţelegeri cu Federatia Braziliană de Fotbal cu privire la organizarea partidei, refuză să joace.

A fost pentru prima dată când ţara gazdă şi deţinătoarea trofeului, beneficiau de o calificare automata la turneu, de acest fapt s-au bucurat Franţa şi Italia.

Turneul final uneşte la start naţiuni de pe 4 continente, dar spre deosibire de ediţia precedentă din Italia, Africa este inlocuită de Asia, reprezentată de nationala Indiilor Olandeze de Est. America Centrală şi de Nord trimite la turneul final debutanta Cuba, Europa, este reprezentată de Belgia, Cehoslovacia, Germania, Ungaria, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Suedia şi Elveţia iar America de Sud doar de Brazilia.

Indiile Olandeze de Est este o fostă colonie olandeză (pâna-n 1942) din arhipelagul indonezian, ce cuprindea mai multe insule, cu capitala la Batavia (actuala Jakarta). Din 1945, acest teritoriu devine independent, formând statul Indonezia.

Turneul final debutează cu o rundă  formată din 7 intâlniri, în urma cărora învingătoarele ajungeau în sferturile de finală, alături de echipa Suediei, calificată direct. Rezultatele primei runde au fost: Elveţia – Germania = 1-1 (dupa prelungiri) /4-2 (dupa rejucare), Ungaria – Indiile Olandeze de Est = 6-0, Franţa – Belgia = 2-1, Cuba – România = 3-3(d.pr.)/2-1(d.r.), Italia – Norvegia = 2-1 (d.pr.), Brazilia – Polonia = 6-5 (d.pr.) şi Cehoslovacia – Olanda = 3-0 (d.pr.).

Naţionala noastră, prezentă pentru a treia oară consecutiv la campionatul mondial, a părăsit şi de această dată competiţia după prima rundă. Din lotul României au facut parte jucători precum: Iuliu Baratky, Iuliu Bodola, Lazăr Sferaşi sau Ştefan Dobay. Selecţionerul tricolorilor a fost Alexandru Săvulescu.

În sferturile de finală ale turneului s-au înregistrat următoarele rezultate: Italia – Franţa=3-1, Brazilia – Cehoslovacia=1-1 şi 2-1(d.r.), Ungaria – Elveţia=2-0 şi Suedia – Cuba=8-0.

Pe data de 16 iunie la Paris şi Marseille au avut loc semifinalele unde Italia învinge Brazilie cu 2-1 şi Ungaria trece la pas de Suedia, scor 5-1.

Meciul care a decis medaliata cu bronz a turneului a avut loc în Bordeaux. În această partidă spectaculoasă, Brazilia a reuşit să-şi adjudece pozitia a 3-a, prin vitoria cu 4-2 contra Suediei. Trebuie menţionat că suedezii au condus cu 2-0 cu un minut înainte de pauză.

Echipa Italiei după finala căştigată de la Paris din 1938

Finala Cupei Mondiale, s-a desfăşurat la Paris, pe sadionul Stade Olzmpique de Colomdes, la data de 19 iunie 1938. Italia, deţinătoarea tiltului modial, bifând a doua finală consecutivă, întălneşte o altă forţă a acelor vremuri, Ungaria. Cu o audienţă de 42.124 de spectatori, partida promitea un adevărat spectacol. Şi asa a şi fost…Gino Colaussi, unul dintre deschide scorul pentru peninsulari. Bucuria „scuadr-ei azzura” nu a durat decăt 2 minute, deoarece Titkos Pal egalează. Italia mai punctează de două ori în prima repriză prin Silvio Piola (16′) şi acelasi Gino Colaussi (35′). Golul din minutul 70 înscris de Gyorgy Sorasi reaprinde speranţa-n tabara maghiară, însă Silvio Piola, prin golul din minutul 82 stabileşte scorul final, 4-2 pentru italieni. „Scuadra azzura” devine prima naţiune care reuşeşte să câştige doua titluri mondiale consecutive.

Topul golgheterilor: 1. Leonidas (Bra) – 7 goluri, 2. Gyula Zsengellér (Ung) – 6 goluri şi locul 3 a fost împărţit de György Sárosi (Ung) şi Silvio Piola (Ita) cu câte 5 reuşite.

România la Euro

Lasă un comentariu

Victoria cu Bosnia din seara aceasta a reaprins în mulţi dintre noi speraţa unei prezenţe la Campionatul European din Polonia şi Ucraina. Bineînţeles căci până să ajungem acolo mai e ceva drum de parcurs, dar nimic nu ne poate împiedica să visăm. Apropo de EURO 2012, să aruncăm o primire în statistici şi să vedem cum ne-am descurcat noi la acest turneu continental.

Din cele 13 ediţii de până acum, naţionala României a participat la 4 dintre ele.

Euro ’84, Franţa:

Lotul României de la EURO '84

Din 1960 până-n 1976 (primele 5 ediţii) au reunit la start doar 4 naţiuni, iar odată cu Euro ’80 din Italia, numărul echipelor participante s-a mărit la 8.

La runda preliminară au luat parte 32 de ţări, din care doar 7 aveau ocazia de a ajunge la turneul final, acestora alăturându-se Franţa, calificată direct fiind ţară organizatoare. Naţionala noastră a făcut parte dintr-o grupă cu Cehoslovacia, Cipru, Italia şi Suedia. România căştigă grupa cu 12 puncte, la un puncte în faţa Suediei, acumulând o singură înfrângere, 0-1 acasă cu Cehoslovacia.

Tragerea la sorţi trimite tricolorii în grupă cu Germania de Vest, Portugalia şi Spania.

Primul meci a avut loc pe 14 iunie la Saint-Etienne contra Spaniei. Meciul s-a terminat egal, 1-1, şi au înscris Francisco Jose Carroso 22′ (din penalty) şi Ladislau Boloni 35′.

După 3 zile, la Lens, România pierde în faţa Germaniei de Vest cu 2-1, goluri Rudi Voller 25′, 66′ şi Marcel Coraş în minutul 46.

Pe 20 iunie, la Nantes, tricolorii întâlnesc Portugalia şi sunt învinşi prin golul din minutul 81 al lui Tamagnini Nene. România termină grupa pe ultimul loc, cu un singur punct şi părăseşte competiţia. Din acestă grupă au mers mai departe cu câte 4 puncte Spania şi Portugalia.

Lotul României a fost format din:  Silviu Lung, Dumitru Moraru, Vasile Iordache (portari) – Mircea Rednic, Costică Stefanescu, Gino Iorgulescu, Nicolae Ungureanu,  Michael Klein, Ion Adrian Zare,  Nicolae Negrilă, Ioan Andone (fundaşi) – Aurel Ţicleanu, Ladislau  Bölöni, Mircea Irimescu, Gheorghe Hagi, Marin Dragnea (mijlocaşi) – Rodion Camataru, Romulus Gabor, Marcel Coraş, Ionel Augustin (atacanţi) şi  Mircea Lucescu (antrenor).

EURO ’96, Anglia:

Gheorghe Hagi în duel cu Zinedine Zidane

La start au luat parte 47 de ţări dintre care doar 15 urmau să obţină calificarea, acestora alăturându-se Anglia (ţară gazdă).

România a făcut parte din grupa 1 în preliminarii alături de Azerbaijan, Franţa, Israel, Polonia şi Slovacia. Tricolorii au câştigat grupa cu 24 de puncte, cu 3 mai mult decât Franţa, ocupanta locului secund, în faţa căreia a înregistrat şi singura înfrângere.

La turneul final, naţionala noastră a facut parte din grupa B cu  Bulgaria lui Stoichkov (medaliată cu bronz în SUA ’94), Franţa lui Zidane şi Spania lui Zubizarreta şi Hierro.

Primul meci al României sa disputat la Newcastle pe 10 iunie, unde am pierdut cu 1-0 împotriva Franţei prin golul lui Christophe Dugarry din minutul 25.

A urmat derby-ul contra Bulgariei,  tot la Newcastle, pe 13 iunie. Tricolorii pierd şi această partidă cu acelaşi scor (1-0), gol Hristo Stoichkov (3′).

Fără nici o şansă la calificarea în actul secund, naţionala României întâlneşte Spania la Leeds, pe 18 iunie. Florin Răducioiu (29′) înscrie în această partidă singurul gol al tricolorilor de la acest turneu, însă reuşitele lui Javier Manjarín (11′) şi Guillermo Amor (84′) consfinţesc a trei-a înfrângere pentru noi.

Acesta a fost lotul cu care România a participat la turneul final al Campionatului European din Anglia: Bogdan Stelea, Florin Prunea, Florin Tene (portari) – Dan Petrescu, Daniel Prodan, Miodrag Belodedici,  Gheorghe Popescu, Tibor Selymes, Anton Doboş, Gheorghe Mihali, Iulian Filipescu (fundaşi), Ionuţ Lupescu,  Ioan Ovidiu Sabău, Gheorghe Hagi, Dorinel Munteanu, Constantin Gâlcă, Ovidiu Stângă (mijlocaşi) – Marius Lăcătuş, Florin Răducioiu, Adrian Ilie, Viorel Moldovan, Ion Vlădoiu (Atacanţi) şi Anghel Iordănescu (antrenor).

EURO 2000, Belgia şi Olanda:

Ganea a înscris golul din penalty contra Angliei

Numărul echipelor naţionale înscrise pentru runda preliminară a turneului final din Belgia şi Olanda a crescut la 49. Dintre acestea doar 14 se calificau, împreună cu cele doua ţări gazdă.

România a făcut parte din grupa 7, alături de Azerbaijan, Liechtenstein, Portugalia, Slovacia şi Ungaria. Naţionala noastră a câştigat grupa fără nici o înfrângere, cu 24 de puncte acumulate, cu unul mai mult decât Portugalia, ocupanta locului 2.

La tuneul final, România a fost repartizată în grupa A, de unde au mai făcut parte Anglia, Germania şi adversara din preliminarii, Portugalia.

Prima partidă a tricolorilor s-a disputat la Liège, pe 12 iunie, unde au înâlnit Germania. Scorul final a fost egal, 1-1 (Viorel Moldovan 5′ şi Mehmet Scholl 28′).

A urmat partida cu Portugalia, 5 zile mai târziu, partidă câştigată de iberici cu 1-0 prin golul din prelugiri al lui Costinha (94′).

Pe 20 iunie, la Charleroi (Belgia), România a întâlnit Anglia. În urma unei partide extraordinare, tricolorii câştigă cu 3-2, prin golul din penalty al lui Ionel Ganea din minutul 89′ reuşind să se califice în premieră în sferturile de finală. În acel meci au mai înscris: Cristian Chivu (22′), Alan Shearer (41′ din penalty), Michael Owen (45′) şi Dorinel Munteanu (48′). Naţionala noastră a terminat grupa pe locul 2, cu 4 puncte, la 5 în spatele Portugaliei.

În sferturile de finală, Româia întâlneşte Italia la Bruxelles, pe data de 24 iunie. Italienii au punctat de doua ori în finalul primei reprize prin Francesco Totti (33′) şi Filippo Inzaghi (43′), acesta fiind şi scorul final, 2-0.  Italia a devenit vicecampioană la finalul acestui turneu.

Lotul României la EURO 2000:  Bogdan Lobonţ, Bogdan Stelea, Florin Prunea (portari) – Miodrag Belodedici, Dan Petrescu, Liviu Ciobotariu, Iulian Filipescu, Gheorghe Popescu, Cristian Chivu, Cosmin Contra (Fundaşi) – Constantin Gâlcă, Dorinel Munteanu, Gheorghe Hagi, Florentin Petre, Ionuţ Lupescu, Erik Lincar, Cătălin Hîldan  (mijlocaşi) – Adrian Mutu, Adrian Ilie, Laurenţiu Roşu, Ionel Ganea (atacanţi) şi Emeric Ienei (antrenor).

EURO 2008, Austria şi Elveţia:

Adrian Mutu după golul cu Italia

Ediţia cu numarul 13 a Campionatului European a strâns la startul preliminariilor 51 de echipe naţionale. România a făcut parte din grupa 7, împreună cu Albania, Belarus, Bulgaria, Luxemburg, Olanda şi Slovenia. Echipa noastră a câştigat grupa cu 29 de puncte, cu 3 mai mult decât Olanda, ocupanta locului 2. Doar Bulgaria a reuşit să invingă România în aceste preliminarii, în penultimul meci, moment în care tricolorii erau deja căştigătorii grupei.

Sorţii au trimis România în „grupa morţii” alături de Italia, Franţa şi Olanda.

Pe 9 iunie la Zürich, naţionala noastră a remizat cu Franţa, scor 0-0, vicecampioană mondială la acea vreme.

În a doua partidă, jucată tot la Zürich, România a întâlnit campioana mondială Italia. Adrian Mutu a deschis scorul în acest meci în minutul 55, iar un minut mai târziu Christian Panucci a restabilit egalitatea. În minutul 80, acelaşi Panucci l-a faultat în careu pe Daniel Niculae şi arbitrul a dictat lovitură de pedeapsă. Mutu a executat pe mijlocul porţii, dar Buffon a reuşit să apere. Astfel, România-Italia, scor final: 1-1.

Ultimu meci din grupă a fost împotriva „prietenilor” noştrii din preliminarii, Olanda, care erau deja calificaţi, câştigând la pas primele doua meciuri. Reprezentativa României avea nevoie de o victorie pentru a prinde locul doi din grupă. Pe 17 iunie, la Berna, prin reuşitele lui Klaas-Jan Huntelaar (54′) şi Robin Van Persie (87′), Olanda învinge România şi o trimite acasă, în defavoarea Italiei. Echipa noastră a terminat grupa pe locul 3 peste Franţa, acumulând 2 puncte după aceste 3 partide.

Lotul României de la EURO 2008: Bogdan Lobonţ, Marius Popa, Eduard Stăncioiu (portari) – Cosmin Contra, Răzvan Raţ, Gabriel Tamaş, Cristian Chivu, Mirel Rădoi, Cristian Săpunaru, Sorin Ghionea, Dorin Goian, Cosmin Moţi, Ştefan Radu (fundaşi) – Florentin Petre, Paul Codrea, Răzvan Cociş, Bănel Nicoliţă, Adrian Cristea, Nicolae Dică (mijlocaşi) – Adrian Mutu, Ciprian Marica, Marius Niculae, Daniel Niculae (atacanţi) şi Victor Piţurcă (antrenor)

Cam acestea au fost aventurile noastre la turneele finale ale Campionatului European, cea mai bună performaţă fiind faza sferturilor de finală din 2000.

Va urma….să sperăm. Hai România!

Venus Bucureşti aka „negrii din splai”

10 comentarii

Emblema clubului Venus

A.S.C. Venus Bucureşti, porecliţi şi „negrii din Splai” este cel mai titrat club de fotbal din perioada interbelicâ. Clubul a fost înfiinţat pe 5 iulie 1915 cu sediul in Griviţa-Buzeşti. Echipa îşi disputa meciurile pe stadionul „Venus” din București, ce avea o capacitate de 15.000 de locuri, fiind unul dintre cele mai moderne stadioane din Europa la acea vreme. Arena „negrilor” a fost inaugurată in 1931, fiind dotată cu instalaţie de nocturnă, gazon, terenuri anexe, cabinete medicale și de recuperare. Stadionul Venus a bifat și doua premiere în anul 1935 pentru fotbalul românesc: primul meci in nocturnă și primul cuplaj: Unirea Tricolor București – AMEFA (actuala Romtelecom Arad) și CFR București (Rapid) – Crișana Oradea.

Venus are in palmares 8 titluri de campioană a României in 1920, 1921, 1929, 1932, 1934, 1937, 1939 si 1940. Nici în Cupa României echipa bucureşteană n-a stat rău, a fost finalistă in 1940 si de 6 ori prezentă în semifinale (1935,1937,1938, 1939,1941 si 1942), mai bine zis, timp de 7 ani n-a lipsit din careul de aşi al cupei decat o singură dată, in ’36, când a fost fost eliminată-n sferturi de Juventus Bucuresti cu 3-1. Clubul n-a câstigat niciodată această competiţie, devenind astfel celebru un adevărat complex ce-l făcuseră faţă de rivalii de moarte de la Rapid, ce i-au eliminat de fiecare dată, fiind invinşi inclusiv in finala din ’40.

Pe plan european, clubul bifează la prima participare, o prezenţă in faza optimilor de finală în Cupa Europei Centrale (1937), unde a fost învinsă de Ujpest Budapesta în ambele meciuri (4-6 acasă şi 1-4 în Ungaria). Cel mai bun parcus în această competiţie internaţională îl reprezintă doua sferturi de finală, in 1939 când este eliminată de italienii de la Bologna (1-0 la Bucureşti şi 0-5 în deplasare) şi-n 1940 când părăseşte competitia după  0-3 (in deplasare) şi 0-1 (acasă), în faţa sârbilor de la Beogradski SK.

Din păcate semifinala de cupă din 1942 a fost ultima performanţă notabilă pentru Venus, după care a urmat prăbuşirea.  In sezonul 1940/1941, bucureştenii termină campionatul abia pe locul 4 la 6 puncte dinstanţă de caştigatoarea Unirea Tricolor Bucureşti.  Campionatul naţional este intrerupt timp de 6 ani din cauza războiului si apoi reluat odata cu sezonul 1946/1947.  Format din 14 echipe, 4 din Bucureşti şi restul din provincie, participantele din capitală au fost desemnate primele 4 clasate din campionatul bucureştean editia 1945/1946, astfel Venus rateaza participarea în primul eşalon fotbalistic, de unde n-a lipsit timp de 27 de ani. Fiind repartizată in divizia secundă, Venus nu reuşte promovarea la sfârsitul acelui sezon, ocupând doar locul 5 într-o ligă din care doar primele 3 echipe avansau în prima divizie. Sezonul 1947/1948 este unul de coşmar pentru „negrii”, deoarece in urma unui loc 15 obţinut in Divizia B, retrogradează in cel de-al treilea eşalon fotbalistic.

În anul 1948, regimul comunist introduce o lege potrivit căreia toate gruparile sportive erau obligate să se afilieze unui sindicat. Astfel, Venus, fuzioneaza cu Uzinele Comunale Bucureşti, devenind Venus UCB. În 1949 clubul ce evolua în Divizia C, este afiliat Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice, schimbându-şi numele în Progresul ICAS Bucureşti.  În luna februarie a aceluiaş an, Divizia C este desfiinţată, motivul oficial fiind absenţa inutilă de la locurile de muncă a jucătorilor înainte de weekend.  Unele echipe s-au intors in campionatele judeţene, altele au reusit mai tărziu să promoveze in „B”, dar Venus a dispărut de pe harta fotbalistică pentru totdeauna.

Stadionul Venus, Bucureşti (1931-1953)

Zona in care se afla Stadionul Venus (actualul parc Știrbei, cuprins între podul Ştirbei și Casa de Cultură a Studenților din capitală) devine zona militară în 1953.  Stadionul cochet si toate cladirile ce au aparţinut clubului au fost demolate. Astfel, in doar 4 ani, cel mai titrat club de fotbal al României interbelice, dispare fară urmă dupa doar 34 de ani de la înfiinţare.

Tricoul echipei Venus a fost imbrăcat de-a lungul timpului de jucători precum: Jean Lăpușneanu, Mircea David, Lazăr Sfera, Gheorghe Brandabura, Alfred Eisenbeisser, Gheorghe Albu, Vasile Gain, Silviu Ploeșteanu, Constantin Humis, Petea Vâlcov, Colea Vâlcov, Volodea Vâlcov, Rudolf Demetrovici, Augustin Juhasz, Iuliu Bodola, Traian Iordache, C. Georgescu, Mitty Niculescu.

În prezent, la nivel de juniori, activează clubul CS Venus Bucureşti, dar n-are absolut nici-o legătură cu cel care a dominat scena fotbalistică intre anii ’20-’40.