Istoria Ligii Campionilor

În anul 1955, ziaristul francez Gabriel Hanot a lansat ideea organizării unui turneu european rezervat campioanelor naţionale din ţările Europei. Această propunere a fost acceptată iniţial de 16 echipe, dar pe măsură ce anii au trecut, competiţia a cunoscut o popularitate tot mai mare.

A debutat sub denumirea de Cupa Campionilor Europeni, cu sezonul 1955-56. Dinamo Bucureşti a bifat prima participare în această competiţie a unui club românesc, o dată cu sezonul 1956-1957.

Cupa Campionilor avea un format eliminatoriu şi meciurile se disputau în dubla manşă, tur-retur. Pe lângă câştigătoarele din campionatele Europei, la competiţie mai lua parte şi deţinătoarea trofeului.

Steaua Bucureşti a fost prima echipă din estul Europei care a reușit să câștige Cupa Campionilor Europeni în 1986, impunându-se cu 2-0, după executarea loviturilor de departajare, în fața Barcelonei. În anul 1989, Steaua a ajuns din nou în finală, dar a pierdut cu 4-0 în fața lui A.C. Milan. Tot roş-albaştrii au mai reuṣit o calificare în semifinale, în 1988, când a fost eliminatǎ de Benfica Lisabona (0-0 acasǎ ṣi 0-2 în Portugalia).

Alte performanțe notabile au fost obținute de Dinamo București, ajunsă în semifinale în 1984 (0-1 în deplasare și 1-2 acasă cu Liverpool F.C.) și de Universitatea Craiova, care a fost prima echipă românească calificată-n sferturile de finală ale competiției, în anul 1981 (0-2 acasă și 1-1 în deplasare cu Bayern Munchen).

Sub acest format au avut loc 37 de ediţii. Finlalele Cupei Campionilor Europeni (1956-1992):

Începând cu sezonul 1992-93 competiţia a beneficiat de o schimbare radicală. Numele a fost schimbat în „Liga Campionilor”, iar formatul într-unul cu tururi preliminare, grupe şi faze eliminatorii. Pe parcurs anilor numărul ţărilor afiliate la U.E.F.A. a crescut, odată cu acestea şi cel al cluburilor care iau parte la startul turneului.

În prezent, Liga Campionilor dispune de trei tururi preliminare, play-off, grupe, 3 faze eliminatorii şi finală. Cu exceptia finalei, toate celelelte runde se dispută-n sistem tur-retur. Pentru a aduna cele mai bune cluburi, în funcţie de locul ocupat în clasamentul coeficienţilor, ligile europei beneficiază de un număr mai mare sau mai mic de cluburi participante-n ligă.

Echipele câștigătoare primesc trofeul la ceremonia de premiere, dar trebuie să-l returneze cu două luni înainte de finala sezonului următor. U.E.F.A. oferă câștigătorilor o replică la scară mai mică a trofeului pentru a-l păstra permanent. Trofeul original va fi acordat pentru totdeauna clubului care câștigă competiția în 3 ani consecutivi sau de cinci ori în total.

De la reorganizarea competiției în formatul Ligii Campionilor, reușitele echipelor românești au fost mai modeste. Singura echipă care s-a calificat în faza grupelor până in 2008 a fost Steaua, bifând șase participări, şi au C.F.R. Cluj cu 3, Unirea Urziceni şi Oţelul Galaţi cu câte o participare. Dintre toate cele 4 echipe niciuna nu a trecut in fazele superioare.

Acestea au fost finalele Ligii Campionilor până-n 2012:

Clasamentul câştigătoarelor Cupei/Ligii Campionilor:

Francisco „Paco” Gento López este jucătorul cu cele mai multe trofee câştigate, în număr de 6 (1956, 1957, 1958, 1959, 1960 şi 1966) toate cu Real Madrid.

Clarence Seedorf este singurul fotbalist care a câştigat trofeul cu 3 cluburi de fotbal diferite: Ajax Amsterdam (1995), Real Madrid (1998) şi A.C. Milan (2003 şi 2007).

Nottingham Forrest este singura echipă cu mai multe Cupe ale Campionilor în palmares (2), decât titluri de campioană națională (1).

Ripensia, primul club profesionist!

 

F.C. Ripensia Timişoara, înfiinţată-n noiembrie 1928 de catre Dr. Cornel Lazăr, fost preşedinte al clubului Chinezul Timişoara, este primul club profesionist de fotbal din România.

Despre denumirea echipe, academicianul Alexandru Graur, spune: „Pot doar să presupun, deoarece nu ştiu ce a fost în mintea celor care au ales numele acesta. Dacia vecină cu Dunărea se chema în limba dacă Malvensis: avînd în vedere că „mal”, cuvîntul românesc, este de origine dacă, nu ne vom mira aflînd că romanii au tradus numele prin „Ripensis” (ripa, de unde cuvîntul nostru „rîpă”, înseamnă în latineşte mal, coastă). Probabil că de la Dacia Ripensis s-a luat numele Ripensia”.

Dacia Malvensis a fost o provincie a Daciei Romane, situată-n zona Banatului de astăzi şi a fost atestată în jurul anul 169.

Emblema Ripensiei

Pe langă faptul ca avea posibilitatea de a aduce cei mai buni jucători din ţară, acest statut, i-a adus Ripensiei şiunele dezavantaje, cum ar fi absenţa din campionatul naţional până-n 1932. Sezonul 1932-33 reprezintă debutul în eşalonul întâi. Prima ligă era împarţită-n doua serii, câştigătoarele cărora jucau finala. Ripensia câştigă titlu, chiar la prima participare în faţa Universitaţii Cluj (5-3 la Timişoara şi 0-0 în deplasare).

Ripensia nu s-a oprit aici, ba mai mult cucereşte alte 3 titluri naţionale în sezoanele 1934-35, 1935-36 şi 1937-38 (după doua victorii cu 2-0 contra echipei Rapid Bucureşti).  Clubul a fost de doua ori vicecampioană a României în 1933-34 şi 1938-1939 şi a bifat alte doua clasări pe podium (locul 3) în 1936-37 şi 1940-41. Astfel, Ripensia, de la debutul sau în prima ligă, a lipsit o singură dată de pe podium timp de 9 ani.

Nici în Cupa României  n-a dezamăgit. Ripensia, a jucat primele 4 finale de cupă din istoria competiţiei. A câştigat doua (3-2 şi 5-0 cu Universitatea Cluj în 1933-34, şi 5-1 cu Unirea Tricolor Bucureşti în 1935-36) , iar celelalte două au fost pierdute, ambele, în faţa Rapidului (5-6 dupa prelungiri în 1934-35, şi 1-5 în 1936-37).

Cea mai importantă performanţă europeană a Ripensiei, a fost în Cupa Europei Centrale, în 1938 când a eliminat în primul tur marele A.C. Milan (3-0), urmând a ceda în faţa maghiarilor de la Ferencvaros Budapesta.

Alte rezultate obţinute pe plan european: 2-0 cu Ujpest (1931), 4-2 cu Gradzanski (1932), 2-1 cu Ferencváros Budapesta (1933), 4-2 cu Admira Viena (1935), 3-0 cu Ferencváros Budapesta (1936), şi 2-1 cu Leicester (1937).

 Timişoara a dat doi golgheteri ai Romaniei. Stefan Dobay a fost de 4 ori golgheterul primei ligi (de 3 ori consecutiv în sezoanele 1932-33 cu 16 goluri, 1933-34 cu 25 de goluri, 1934-135 cu 24 de goluri iar în sezonul 1936-37, cu 21 de reuşite a împarţit titlul cu Traian Iordache de la Unirea Tricolor Bucuresti. Al doilea golgheter pe care Ripensia l-a dat ţării a fost Adalbert Marksteiner cu 21 de goluri în sezonul 1938-39.

Sezonul 1940-41 al Ligii I a fost ultimul dinaintea războiului, competiţia fiind suspendată timp de 6 ani.

După al doilea război mondial din cauza problemelor financire şi a implicării regimului comunist în fotbal, clubul Ripensia a evoluat un sezon în Divizia B şi unul în C. În 1948, fără suportul nimanui, clubul a dispărut, fuzionând cu Electrica Timişoara. Numele noii echipe a fost dat după denumirea stadionului pe care a evoluat formaţia creată de Dr. Cornel Lazăr. Electrica se desfiinţează şi ea în 1999.

Campionatul mondial: Franţa 1938

FRANTA 1938:

Ediţia cu numărul 3 a Cupei Mondiale a avut loc in Franţa, în perioada 4 – 19 iunie 1938. Competiţia a beneficiat de un număr mai mic de participante decât ediţia precedentă. Doar 15 naţiuni, în loc de 16 câte au fost anunţate anterior. Austria, stat ce urma să participe şi ea la turneul final a fost anexată Germaniei, astfel un număr mare de jucători de origene austriacă au apărut în lotul nemţilor. Locul Austriei a fost oferit Angliei, pe baza victoriei insularilor în faţa Italiei in 1934, campioană mondială la acea vreme. Anglia refuză invitaţia, şi amână debutul la Cupa Modială. Alte doua mari forţe, au ales să nu participe la turneu, şi anume Argentina şi câştigătoarea C.M. din ’30, Uruguay. Motivul principal al absenţei Argentinei fiind pierderea organizării acestei ediţii. Ratarea obiectivului, a impus Argentinei participarea în turul preliminar. În urma unei trageri la sorţi urma să joace impotriva Braziliei, iar datorită  unor neinţelegeri cu Federatia Braziliană de Fotbal cu privire la organizarea partidei, refuză să joace.

A fost pentru prima dată când ţara gazdă şi deţinătoarea trofeului, beneficiau de o calificare automata la turneu, de acest fapt s-au bucurat Franţa şi Italia.

Turneul final uneşte la start naţiuni de pe 4 continente, dar spre deosibire de ediţia precedentă din Italia, Africa este inlocuită de Asia, reprezentată de nationala Indiilor Olandeze de Est. America Centrală şi de Nord trimite la turneul final debutanta Cuba, Europa, este reprezentată de Belgia, Cehoslovacia, Germania, Ungaria, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Suedia şi Elveţia iar America de Sud doar de Brazilia.

Indiile Olandeze de Est este o fostă colonie olandeză (pâna-n 1942) din arhipelagul indonezian, ce cuprindea mai multe insule, cu capitala la Batavia (actuala Jakarta). Din 1945, acest teritoriu devine independent, formând statul Indonezia.

Turneul final debutează cu o rundă  formată din 7 intâlniri, în urma cărora învingătoarele ajungeau în sferturile de finală, alături de echipa Suediei, calificată direct. Rezultatele primei runde au fost: Elveţia – Germania = 1-1 (dupa prelungiri) /4-2 (dupa rejucare), Ungaria – Indiile Olandeze de Est = 6-0, Franţa – Belgia = 2-1, Cuba – România = 3-3(d.pr.)/2-1(d.r.), Italia – Norvegia = 2-1 (d.pr.), Brazilia – Polonia = 6-5 (d.pr.) şi Cehoslovacia – Olanda = 3-0 (d.pr.).

Naţionala noastră, prezentă pentru a treia oară consecutiv la campionatul mondial, a părăsit şi de această dată competiţia după prima rundă. Din lotul României au facut parte jucători precum: Iuliu Baratky, Iuliu Bodola, Lazăr Sferaşi sau Ştefan Dobay. Selecţionerul tricolorilor a fost Alexandru Săvulescu.

În sferturile de finală ale turneului s-au înregistrat următoarele rezultate: Italia – Franţa=3-1, Brazilia – Cehoslovacia=1-1 şi 2-1(d.r.), Ungaria – Elveţia=2-0 şi Suedia – Cuba=8-0.

Pe data de 16 iunie la Paris şi Marseille au avut loc semifinalele unde Italia învinge Brazilie cu 2-1 şi Ungaria trece la pas de Suedia, scor 5-1.

Meciul care a decis medaliata cu bronz a turneului a avut loc în Bordeaux. În această partidă spectaculoasă, Brazilia a reuşit să-şi adjudece pozitia a 3-a, prin vitoria cu 4-2 contra Suediei. Trebuie menţionat că suedezii au condus cu 2-0 cu un minut înainte de pauză.

Echipa Italiei după finala căştigată de la Paris din 1938

Finala Cupei Mondiale, s-a desfăşurat la Paris, pe sadionul Stade Olzmpique de Colomdes, la data de 19 iunie 1938. Italia, deţinătoarea tiltului modial, bifând a doua finală consecutivă, întălneşte o altă forţă a acelor vremuri, Ungaria. Cu o audienţă de 42.124 de spectatori, partida promitea un adevărat spectacol. Şi asa a şi fost…Gino Colaussi, unul dintre deschide scorul pentru peninsulari. Bucuria „scuadr-ei azzura” nu a durat decăt 2 minute, deoarece Titkos Pal egalează. Italia mai punctează de două ori în prima repriză prin Silvio Piola (16′) şi acelasi Gino Colaussi (35′). Golul din minutul 70 înscris de Gyorgy Sorasi reaprinde speranţa-n tabara maghiară, însă Silvio Piola, prin golul din minutul 82 stabileşte scorul final, 4-2 pentru italieni. „Scuadra azzura” devine prima naţiune care reuşeşte să câştige doua titluri mondiale consecutive.

Topul golgheterilor: 1. Leonidas (Bra) – 7 goluri, 2. Gyula Zsengellér (Ung) – 6 goluri şi locul 3 a fost împărţit de György Sárosi (Ung) şi Silvio Piola (Ita) cu câte 5 reuşite.